Jurnal de călătorie

La o lună de la plecarea în Praga a fost ziua mea. Ca un pact făcut acum ceva timp, ne-am propus ca de zilele noastre de naștere să ne dăruim amintiri. Ce poate fi mai frumos decât să sărbătorești alături de persoana iubită, într-un loc special, de care îți vei aduce aminte toată viața?! Și ca să condimentăm puțin acest „birthday-trip", am ales să o facem cu motocicleta. Voiam ceva aproape de casă, cu un zbor direct, de vineri până luni. La scurt timp itinerariul a fost bătut în cuie. Zbor București-Milano, închiriat motocicletă la Milano și tur prin Alpii din nordul Italiei, cu o primă oprire la lacul Como. De mult timp voiam să văd acest loc, despre care auzisem că este unul dintre cele mai frumoase locuri din Italia. Poate cel mai frumos...

Vlad mai fusese o dată la Como și știa exact locurile care meritau văzute. Hotel Villa Cipressi, Varenna. Numit și „The garden hotel", acest loc nu excelează printr-o arhitectură nemaivăzută sau printr-un design deosebit, ci prin grădinile și flora care îl înconjoară. Grădini vechi de secole, supraetajate, plante de o frumusețe rară, aduse din toate colțurile lumii. Iar când acest paradis se află pe malul majestuosului lac Como, lucrurile capătă o frumusețe și mai aparte.

Așa cum ne-am promis, de ziua mea de naștere mi-a dăruit amintiri. Amintiri frumoase, care mi-au fost printate în inimă pentru totdeauna. La bătrânețe, le voi arăta nepoților mei fotografiile, povestindu-le ce cadou frumos mi-a făcut bunicul lor când am împlinit 29 de ani. Și aș putea să le povestesc nu doar despre lucrurile văzute aici, ci și despre primul pas trecut cu motocicleta prin Munții Alpi. Mai fusesem o singură dată în vacanță cu motorul în America, pe Route 66, 5000 km. Și mi-a plăcut foarte, foarte mult. Nu s-a comparat cu nicio altă vacanță făcută până atunci. Așa că, atunci când Vlad mi-a propus să mergem cu motocicleta, am acceptat cu bucurie în glas. Dar nu mi-am închipuit că va fi așa de greu. În America drumurile erau lungi și drepte, puteai să numeri pe degete curbele făcute într-o zi. Însă, de data aceasta, drumul șerpuit și îngust prin Maloja Pass și Ofenpass mi-au trezit numeroase emoții. Mâini transpirate, ochi închiși, respirație ținută, monolog în cască: „vezi că vine o curbă foarte strânsă, vezi că cel din fața noastră încetinește..." Și tot așa, de parcă Vlad nu vedea toate lucrurile acestea. Și acum glumește pe seama mea, spunându-mi că eu știu să conduc motocicleta într-un mod inedit. Prin presiunea la coaste. Da, exact cum ați citit. De fiecare dată când se apropia o serpentină sau vedeam o mare prăpastie în dreapta mea, mâinile mele îi strângeau talia lui Vlad, într-un mod involuntar, încercând să dirijez motocicleta, ba la stânga, ba la dreapta. Până la St. Moritz, unde am făcut un mic popas, m-am simțit ca într-un roller coaster care nu se mai sfârșea. Dar, datorită soțului grijuliu și prudent, am ajuns cu bine la ultima destinație.

Acum câțiva ani descoperisem un hotel în nordul Italiei, care mi-a intrat imediat la inimă. Sunt puține locuri în care m-aș întoarce a doua oară fără să clipesc. Iar Miramonti Boutique Hotel este sigur unul dintre ele. De ce este acest hotel special, m-ați putea întreba. Simplu... location, location, location. Ca o ascunzătoare a lui James Bond cocoțată pe o colină a Dolomiților, cu un view absolut superb asupra orașului Merano... sigur îți taie respirația la prima vedere. Dar mai bine las fotografiile să vorbească singure...

Povestea acestei călătorii va fi adăugată în curând.

Povestea acestei călătorii va fi adăugată în curând.

Povestea acestei călătorii va fi adăugată în curând.

În fiecare dimineață obișnuiam să îmi beau cafeaua în același bistro din București. Intim, gen parizian, două măsuțe în colțul străzii și alte două în interior. De fiecare dată comandam același lucru. Un cappuccino cu cafea din Etiopia. Gust plin, ușor dulceag, cu o textură de ciocolată. Cu câteva luni înainte vizitasem plantațiile de cafea din Zona Cafetera, Columbia, lucru ce m-a făcut să înțeleg întregul proces al cafelei. De la cultivare până în momentul în care simțim mirosul cafelei ce ne îmbie în fiecare dimineață.

Până să descopăr cafeaua etiopiană nu mă gândisem la această țară ca o posibilă destinație turistică. La prima căutare pe internet am descoperit Etiopia, un loc interesant, cu relief variat, de la savană până la vârfuri muntoase ce depășesc 4500 m în Munții Simien.

În perioada aceea, cei de la Turkish Airlines aveau promoție la zborurile spre Etiopia. Zbor direct de 5h 30 min, Istanbul-Addis Ababa, așa că în decembrie urma să ne îmbarcăm spre o nouă aventură. Deși prefer să călătoresc pe cont propriu, în Etiopia acest lucru este dificil de făcut. În afară de faptul că nu există infrastructură, nu poți conduce mașini decât dacă ai permis etiopian. M-am văzut obligată să apelez la o agenție de turism locală, Amazing Ethiopia Travel. Ulterior am descoperit că fără ei nu aveam nicio șansă să descopăr Etiopia așa cum am ajuns să o fac.

I-am contactat pe cei de la Amazing Ethiopia Travel printr-un mail. Au răspuns prompt, cu un itinerariu parcă deja făcut pe gusturile noastre: două săptămâni în care vizitam Lalibela, patrimoniu UNESCO din nordul țării, cunoscut pentru numeroase mănăstiri săpate în rocă, și triburi care nu credeam că mai există, în Omo Valley. Obținerea vizei a fost dificilă. Toate țările lumii au nevoie de viză de intrare în Etiopia, cu excepția Djibouti și Kenya. Pentru că timpul până la călătorie era scurt, m-am îmbarcat într-un avion cu destinația Geneva. Etiopia are aici una dintre cele mai mari misiuni consulare și este locul cel mai sigur de unde se poate obține viza pentru români. A doua zi m-am întors acasă, cu pașapoartele vizate. Încă un pas spre călătoria noastră fusese făcut.

Etiopia este a doua cea mai populată țară din Africa, după Nigeria, cu aproape 100 milioane locuitori. Aflându-se în Cornul Africii, se învecinează la nord cu Eritreea, la est cu Djibouti și Somalia, la vest cu Sudan și Sudanul de Sud, iar la sud cu Kenya. Addis Ababa, în limba amharică însemnând floare nouă, este cel mai mare oraș și a treia capitală din lume ca altitudine, 2408 m. A fost fondată în 1887 de împăratul Menelik al II-lea, la poalele Munților Entoto.

Etiopia îmi era cunoscută pentru celebra „Lucy", un schelet al unei femei de 25 de ani, care a trăit acum aproximativ 3 milioane de ani. Descoperirea a fost făcută în depresiunea Afar în 1974. Ulterior și alte oseminte au fost găsite, printre care și scheletul unei fetițe de 3 ani, Selam, care ar fi trăit cu 150.000 de ani înaintea lui Lucy.

Cafeaua a fost descoperită în secolul al XI-lea în Regatul Kaffa din Etiopia. În trecut era considerată aliment, nu băutură. Triburile măcinau boabele de cafea și le amestecau cu grăsime animală, o pastă ce se consuma pentru a avea mai multă energie în timpul luptelor. Există și legende despre descoperirea cafelei, una dintre ele spunând că un păstor ar fi observat că, după ce mâncau niște bobițe roșii dintr-o plantă, caprele sale erau mult mai vioaie. Omul, curios din fire, a încercat și el acele bobițe și a observat că este mult mai energic. Din păcate, etiopienii nu au știut să profite de faptul că pe tărâmul lor s-a descoperit cafeaua, lucru care face greu accesul turiștilor în zona Kaffa. Nu există tururi organizate, doar un drum anevoios și lung de la Addis Ababa către vestul țării.

Istoria recentă a Etiopiei datează de acum 2000 de ani. Surpriza pentru mine a fost să descopăr o țară africană cu religie creștin-ortodoxă. Legenda spune că Menelik I, fondatorul Etiopiei, s-a născut dintr-o poveste de dragoste între regina din Saba și regele israeliților, Solomon (971 î.H.-931 î.H.). Cum prințul Menelik I nu își cunoscuse niciodată tatăl, la vârsta de 15 ani a primit permisiunea mamei lui să plece în Israel. Regele Solomon l-a primit cu brațele deschise și i-a cerut să îi fie succesor la tron, dar Menelik I l-a refuzat. La întoarcerea acasă, Menelik a luat Chivotul Legii, care adăpostește cele 10 porunci date lui Moise pe Muntele Sinai. Biserica Ortodoxă din Etiopia pretinde că Marele Chivot se află astăzi în Capela Tablelor din orașul Axum și este păzit de un preot bătrân care nu are voie să părăsească capela până la sfârșitul zilelor sale. Regele Menelik I a instalat o dinastie de împărați care a durat până în secolul XX. Ultimul împărat, Haile Selassie, a fost înlăturat în 1974 printr-o lovitură militară.

Etiopia este singura țară din Africa care nu a fost colonizată. În timpul regimului lui Mussolini (1922-1943) a început al doilea război italo-etiopian (octombrie 1935), din dorința de a anexa Etiopia (pe atunci cunoscută sub numele de Abyssinia) la colonia Africa Orientală Italiană. Războiul s-a încheiat în mai 1936 cu victoria Etiopiei. Marea problemă a soldaților italieni a fost lipsa hranei într-o țară pe care ei au numit-o „cel mai crud loc de pe Pământ".

V-ați întrebat vreodată de unde vine numele de Etiopia? Nici noi, până când nu ne-a povestit ghidul. Etiopia vine din greacă, de la „aithiops", fiind compus din „aithein", a arde, și „ops", care înseamnă față. Se presupune că Homer a folosit pentru prima dată termenul în a sa Iliadă, în care vorbea despre oameni care lucrau pământurile cu fața la soare. Aceștia aveau sprâncenele ridicate și fața arsă, ducând o existență pașnică și lipsită de griji tocmai pentru că nu își luau niciodată fața de la soare.

În rândurile de mai sus am încercat să transmit o vedere de ansamblu asupra acestui ținut vast și impresionant. Etiopia este o țară a contrastelor și a diversității. Locurile, oamenii, cultura, religia sunt fascinante și greu de cuprins într-un singur capitol.

Aș vrea să mergem în babymoon, îi spun soțului meu la scurt timp după ce am aflat că sunt însărcinată. Unde, întreabă el mirat? Ce înseamnă babymoon? E adevărat că și pentru mine termenul era nou, însă i-am răspuns la întrebare ca și cum eram de mult familiarizată cu subiectul. Un babymoon... vacanța în care viitorii părinți se bucură de ultimele momente petrecute în doi înainte de sosirea noului membru al familiei. Găsisem acest termen pe un site american în căutările mele despre tot ce înseamnă sarcina și aducerea pe lume a unui copil. În ultimii ani făcusem un fel de tradiție ca în luna decembrie să petrecem sărbătorile de iarnă departe de casă. Dar anul acesta trebuia să zicem pas. Așa că am decis să plecăm în vacanță în ultima perioadă când mai puteam călători, în luna a 6-a de sarcină.

Câteva săptămâni m-am gândit la destinație. În fiecare zi schimbam câte ceva. Însă un lucru știam sigur. Voiam să petrec câteva zile la soare, în liniște și relaxare deplină. De data aceasta nu mai puteam să ne aventurăm în cine știe ce călătorie, așa cum o făcusem până atunci. Am oscilat între America Centrală, Asia și Africa, printre destinații numărându-se Bali, Mauritius, Caraibe, Maldive și Madagascar. Toate se aflau pe lista mea viitoare de călătorii. Și toate mă făceau să îmi doresc să plec în secunda următoare către ele... După ceva timp de gândire, m-am decis. Vom merge în Maldive!

Maldive este o țară insulară din Oceanul Indian, alcătuită din 1192 de insule, 250 dintre acestea fiind locuite. Cei 26 de atoli ai arhipelagului formează cea mai mică țară din Asia, atât ca număr de locuitori (400.000), cât și ca suprafață de teren (298 km pătrați). Cu o altitudine medie de 1,5 metri deasupra nivelului mării, este cel mai jos stat al planetei. Situate la Ecuator, insulele au un climat cald, tropical, cu precipitații mai bogate în perioada musonilor: musonul uscat din noiembrie până în aprilie și musonul umed din mai până în octombrie.

Când spui Maldive, gândul te duce la insulițe înconjurate de plaje cu nisip alb, lagune turcoaz, mozaic de pești multicolori care cutreieră recifurile de corali, viață subacvatică diversă și spectaculoasă, leagăne deasupra apei din care poți privi apusuri de neuitat... toate împletite în același loc te fac să crezi că ai ajuns în paradis.

Destinația era bătută în cuie, perioada la fel. Sfârșitul lunii octombrie, început de noiembrie. Așa că au început căutările... bilete de avion, cazare, itinerariu. Din București spre Male zboară diverse companii aeriene. Austrian, cu escală la Viena, Qatar prin Doha, Flydubai prin Dubai, dar cel mai scurt zbor este cel cu Turkish Airlines, cu escală prin Istanbul. Zbor relativ ușor, în timpul nopții, 11 ore cu tot cu escală.

Alegerea hotelului a fost o decizie mult mai greu de luat decât mi-am imaginat. Cred că până în momentul acela nu căutasem niciodată atât de mult timp un hotel. De ce îmi era greu să aleg unul? Călătoritul îți aduce multe beneficii asupra vieții. Călătoriile sunt experiențe care ne ajută să ne dezvoltăm personal și să fim mai deschiși în fața noului, ne schimbă percepțiile și ne oferă noi perspective. Se spune că cei care obișnuiesc să își facă timp pentru a călători investesc astfel în propria sănătate, călătoriile fiind un bun stimulent al sănătății creierului. Dar după ce ai călătorit în diverse colțuri ale lumii, după ce descoperi mai mult, și mai mult, probabilitatea ca un loc să te impresioneze și să te fascineze scade considerabil. Nivelul de așteptări crește. Ajungi fără voia ta să compari.

Acum 2 ani petrecusem vacanța de iarnă în Zanzibar, iar anul trecut avusesem o nuntă de vis în Seychelles. Având în vedere că Maldive este o destinație mai scumpă decât precedentele, trebuia aleasă o locație care să fie cel puțin la nivelul celorlalte.

În Maldive se găsesc aproximativ 150 de hoteluri. Cele mai multe sunt resorturi de lux, exclusiviste, extraordinar de frumoase, care oferă clienților toate facilitățile de care ar avea nevoie. Noi căutam în schimb o insulă mai mică, în mijlocul oceanului, câteva bungalow-uri aruncate pe plajă, o oază de răsfăț și relaxare. Nu doream clădiri din beton, impozante, piscine și numeroase restaurante. În concluzie, nimic comercial și modern. Visam ca atunci când ajungem pe insulă să avem impresia că jucăm într-un film... naufragiați în unul dintre cele mai exotice locuri de pe pământ.

De obicei vacanțele le organizez singură. De la cumpărarea biletelor de avion până la realizarea itinerariului. De data aceasta am cerut ajutorul a două agenții de turism. Voiam să compar recomandările lor, bazate pe feedback-ul clienților anteriori, cu ofertele online. Însă niciuna dintre propunerile primite de la agenții nu a corespuns cerințelor noastre. Ori depășeau bugetul alocat acestei vacanțe, ori ne duceau cu gândul la niște hoteluri moderne, sofisticate într-adevăr, dar pe care le poți găsi oriunde în lume. După ceva timp de căutări, conștientă că e momentul să iau o hotărâre pentru că data începerii vacanței se apropia și că numărul de hoteluri disponibile se reducea în fiecare zi, am decis ca în decurs de 2 zile să rezerv ceva. Pe ultima sută de metri am găsit AaaVeee Nature's Paradise Hotel.

Cu o suprafață de 7 hectare, insula Dhoores din atolul Dhaalu care găzduiește acest hotel este o adevărată oază de verdeață, aflată la 40 de minute zbor cu hidroavionul de Male. Cele 33 de bungalow-uri au fost construite în stil maldivian, basic, folosindu-se cât mai multe materiale locale, care se împletesc perfect cu mediul înconjurător.

Zborul cu Turkish Airlines a decurs lin, fără întârzieri. Serviciile la bord ireproșabile și, fără să ne dăm seama când a trecut timpul, ne-am trezit aterizând pe aeroportul din Male, capitala Maldivelor. La coborârea din avion am fost loviți de un aer cald, umed, greu respirabil. Formalitățile din aeroport au mers repede, nefiind nevoie de viză pentru o ședere mai mică de 30 de zile. Gazdele hotelului ne-au întâmpinat cu zâmbetul pe buze, făcându-ne să ne simțim răsfățați încă din aeroport. Cât timp am băut o cafea și ne-am acomodat cu noul climat, s-au desfășurat și pregătirile pentru hidroavion.

Călătoria a durat 40 de minute, timp în care am fost cu ochii ațintiți la peisajul magnific care se înfățișa sub noi. Multiple nuanțe de albastru și turcoaz ce păreau să formeze un șirag de smaralde... Aterizarea a fost lină, lângă un mic ponton plutitor, unde ne-a așteptat o barcă care ne-a condus la insulă.

Cât timp am petrecut acolo am avut parte de o vreme extraordinară. Zile însorite, condimentate cu câțiva stropi de ploaie. Scurtele ploi de 5-10 minute ne făceau să ne bucurăm mai mult de apariția soarelui. Timpul a zburat văzând cu ochii... Timp de o săptămână ne-am rupt de tot ce înseamnă agitație. Cred că pe toată insula nu eram mai mult de 50 de persoane, incluzând personalul hotelului. Ca activități pe care hotelul le oferă se numără numeroase excursii pe insule locuite de maldivieni sau pe insule neatinse de activitățile umane. În pachetul oferit de hotel am avut inclusă o după-amiază pe una dintre insulele vecine, urmată de o oră de snorkeling în mijlocul oceanului. La întoarcere am avut surpriza de a fi „urmăriți" de un grup de delfini ce se jucau în jurul bărcii noastre. O altă activitate pe care am încercat-o a fost mersul la pescuit la apus. Prada a constat în câțiva red snapper și barracuda, pe care cei de la hotel ni i-au gătit a doua zi la prânz.

După o vacanță de vis petrecută pe insula Dhoores, ne-am luat la revedere de la staff-ul hotelului și ne-am îndreptat spre Male, capitala Maldivelor. Ca și la sosire, călătoria cu hidroavionul a fost ceva memorabil.

Capitala se află la Male, o insulă centrală cu o suprafață de 5,8 km pătrați și o populație de aproximativ 150.000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ, pe lângă insula centrală mai există 3 insule adiacente, pe una dintre ele aflându-se aeroportul. Curioși să vedem cum arată capitala paradisului maldivian, am organizat o mică escapadă în oraș în ziua plecării. Pot spune că am fost puțin dezamăgită. Consider că la câți bani se încasează de la turiști, Male ar fi trebuit să arate altfel. Putea să se asemene cu Kuala Lumpur sau, de ce nu, cu Singapore. Străzile sunt aglomerate de scutere și motociclete, foarte puține mașini, nu există nicio regulă de circulație, traversarea străzilor fiind un lucru dificil de realizat. Bloc lângă bloc, fără nicio arhitectură deosebită, un amalgam de stiluri și idei. Nu am vizitat nimic, pur și simplu am vrut să luăm pulsul orașului plimbându-ne pe străduțe și urmărind viața oamenilor. După ce am cumpărat suveniruri din magazine de pe bulevardul central Chaandhanee Magu, am luat feribotul spre insula aeroportului. Călătoria durează 10 minute și costă 1$. Cu părere de rău că s-a terminat vacanța, am ajuns în aeroport unde ne aștepta zborul Turkish Airlines cu destinația București, via Istanbul.

Bali se afla pe lista mea de viitoare destinații de câțiva ani. Auzisem numai lucruri bune despre acest loc. În plus, îmi era dor de Asia și de frumusețea ei. Mâncare excelentă, peisaje de vis, oameni primitori.

Inițial David era participant activ la această vacanță. Rezervasem biletele de avion când el avea doar 3 luni, perioadă când era foarte tăcut și liniștit. Timpul a trecut, iar în momentul plecării în vacanță avea 9 luni. Agitat în permanență, trăgea de orice îi stătea în cale, se plictisea după 5 secunde... în concluzie, greu, greu, greu! În plus, atât eu, cât și Vlad veneam după o perioadă agitată la muncă, așa că simțeam nevoia de odihnă. Cu mai puțin de 24h înainte de plecare, s-a votat! David rămâne acasă, cu bunicii lui, care îi vor dărui cea mai călduroasă și atentă îngrijire. Și bine am făcut! Atât pentru noi, cât și pentru el!

Zborul a fost unul obositor, destul de lung, 24h. București-Istanbul-Singapore-Bali. Ca variantă puteam alege ceva mai rapid, Qatar Airlines. Noi am vrut să petrecem câteva zile în Singapore, așa că Turkish Airlines a fost cea mai bună opțiune.

Lista mea de dorințe în ceea ce privește viitoarele destinații este lungă. Include atât orașe, țări, continente, cât și hoteluri la care visez să fiu oaspete, măcar pentru o zi. Ca și în cazul de față. Voiam să văd Bali, dar și acel hotel din Bali la care tânjeam de câțiva ani. Era situat pe locurile de vârf în numeroase topuri. Cel mai bun hotel-grădină, cea mai spectaculoasă piscină...

În total aveam să ne petrecem 7 nopți pe această insulă paradisiacă. Sunt foarte multe lucruri pe care le poți face aici... Să petreci în barurile de pe plajă până dimineața, să vizitezi temple, să ai parte de activități sportive precum rafting, zip-line... sau doar să te relaxezi într-un hotel din junglă. Exact cum am făcut noi.

Inițial voiam să stăm o parte din vacanță la ocean, urmând să petrecem restul timpului în inima insulei, în Ubud. Comparând cu plajele deja văzute din Maldive sau Seychelles, cele din Bali nu m-au convins că ar merita să împărțim puținele zile pe care le aveam. Voiam să avem parte de o experiență nouă, iar hotelurile din junglă, atmosfera zen pe care o găsești în Ubud, erau cu siguranță ceva nemaiîntâlnit în alte locuri. Cel puțin nu la nivelul acesta.

La începutul vacanței am ales Natya Resort, un hotel recent inaugurat. M-ați putea întreba: sunt sute de hoteluri în Ubud, de ce tocmai aceasta? În primul rând pentru că era nou, nu exista uzura lucrurilor odată cu trecerea anilor. Și avea doar câteva bungalow-uri, nefiind nici eu, nici Vlad fani ai hotelurilor mari, cu numeroase restaurante și piscine. Cu cât e mai mic, cu atât e mai intim și mai plăcut. Totul a fost cum ne-am imaginat. Camera spațioasă, frumos decorată, cu piscină privată, staff-ul foarte atent la toate nevoile noastre. Dacă aș vrea să adaug ceva, meniul de la restaurant necesita îmbunătățit. În rest, totul minunat.

Cum am mai spus, sunt numeroase lucruri pe care le poți face pe insulă. Noi am ales să vedem doar câteva... am vizitat temple, plantațiile de orez și de cafea. Mi-au plăcut toate, sunt locuri foarte frumoase, dar nu pot să spun că m-a impresionat ceva în mod deosebit. Caut din ce în ce mai mult autenticul, iar locurile acestea mi s-au părut puțin comerciale. Aș fi vrut să văd o plantație de orez care nu e deschisă pentru turiști și în care nu ar fi trebuit să fiu atentă să nu fie și alte persoane în poza mea :) Cu siguranță există astfel de locuri și le-aș fi găsit dacă alocam puțin timp căutării. Dar, de la început știam că aceasta avea să fie o vacanță pentru odihnă și pentru a petrece timp cu Vlad, așa că nu mi-am bătut capul prea mult cu ce aveam să vizităm.

Ați auzit de Luwak coffee, cea mai scumpă cafea din lume? Citisem înainte despre ea și avusesem ocazia să o gust acasă la niște prieteni, care tocmai se întorseseră din Bali. Prețul ei este în jur de 400-500 euro kg și se produce în Bali, Filipine, India, Vietnam și încă în câteva insule mai puțin cunoscute. Cafeaua se obține din boabele de cafea ingerate de un animal numit civetă de palmier și care au fost expulzate prin excremente. Aceste animale, care mie mi se par o combinație între raton și vulpe, nu digeră în totalitate boabele, iar în combinație cu enzima protează din sistemul digestiv, ajung să dea o savoare specială cafelei. Excrementele sunt recoltate cu grijă, spălate și ușor prăjite. La Segara Windhu am putut să vedem aceste animale numite și pisici indoneziene. Sunt o iubitoare de cafea, dar acest tip de cafea nu este tocmai pe gustul meu, rămânând fidelă cafelei din Columbia sau Etiopia.

Când spuneam Bali, mintea îmi fugea instant la acele terase de orez de un verde-smarald, pe care le vedeam în toate imaginile memorabile din Bali. Și da, exact așa arată și în realitate, ca o carte poștală. Ploile aproape zilnice, dar rapide, combinate cu zile însorite, solul vulcanic fertil și climatul tropical au făcut din Bali un loc perfect pentru plantațiile de orez, numite sawah. Viața rurală din Bali se învârte în jurul celor 2 recolte anuale, orezul fiind mâncarea de bază în rândul balinezilor și considerat un dar din partea zeilor. La 10 km nord de Ubud se află plantațiile Tagallalang, unul dintre cele mai turistice locuri din Bali. În afară de o plimbare pe acele terase nu ai ce să faci, dar merită vizitat.

Despre templele și credința celor din Bali se pot spune multe... Chiar dacă populația Indoneziei este majoritar musulmană, locuitorii insulei Bali practică hinduismul balinez, un amestec între hinduismul indian și ritualuri din perioada imperiului Majapahit. Fusesem în India acum ceva ani, dar hinduismul practicat aici e puțin diferit. La fiecare casă există un templu, numit „pura" sau „family temple", la care cel puțin un membru al familiei merge zilnic și meditează, timp de o oră. Bali este denumit și ținutul celor 1000 de temple, fiind cel mai bun loc pentru meditație. Noi am vizitat doar câteva, în apropiere de Ubud.

Între vizitele la temple, am ales să vedem și cascada Tegenungan, un loc perfect pentru a te răcori într-o zi toridă.

Pentru mine, principala atracție din această vacanță a fost Hanging Gardens of Bali. Hotelul era renumit în special pentru piscina pe care o deține. După ce am fost acolo, pot spune că hotelul își merită toate premiile primite, dar nu neapărat pentru piscină. Ci luat ca un întreg. Locație minunată, într-o pădure luxuriantă, în care totul se împletea perfect. Bungalow-uri în mijlocul junglei, culorile alese, vegetația și sunetele naturii... toate te făceau să nu îți mai dorești să pleci.

Oriunde te uitai exista ceva surprinzător... Atenția la toate detaliile, senzația că trăiești în mijlocul unei grădini botanice. Noi am ales camera „riverside deluxe"... absolut superbă, nu doar prin decor, ci prin locația în apropierea râului. Amalgamul de sunete indescifrabile ale junglei și vizitele maimuțelor curioase ne-au făcut să petrecem mult timp la piscina privată a camerei noastre.

De puține ori am simțit că vreau cu ardoare să mă mai reîntorc în diverse locuri... Hanging Gardens este cu siguranță unul dintre ele... Totul a fost absolut minunat, dar după cele 8 zile venise momentul să ne întoarcem acasă, cu o mică oprire în Singapore.

Povestea acestei călătorii va fi adăugată în curând.

Dinainte să plecăm în America de Sud ne făcusem planuri să petrecem câteva zile în Amazon. Întreaga jumătate nordică a continentului sud-american își varsă apele în acest fluviu, întinzându-se pe nici mai mult, nici mai puțin decât 9 țări. Brazilia deține 60% din pădurea amazoniană, Peru 13%, iar restul se împarte între Columbia, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Surinam, Guyana și Guiana Franceză. Etimologia numelui de Amazon este una controversată. Cea mai susținută ipoteză este că Amazon vine de la exploratorul spaniol Francisco de Orellana, care a afirmat că femeile din triburile sud-americane participau la lupte alături de bărbați. Aceste femei războinice erau pentru europeni prototipul amazoanelor din mitologia greacă. De aici și numele de Râul Amazoanelor.

La începutul călătoriei ne aflam în nordul Columbiei, într-un trekking în Munții Sierra Madre de Santa Marta. Acolo ne-am împrietenit cu un cuplu de australieni cu care ținem legătura și acum. Fiona lucra pentru Cirque du Soleil și călătorise foarte mult timp în America de Sud. Când a auzit că vrem să vizităm Amazonul, ne-a spus hotărât: „Vă spun eu unde să vă duceți. O să aveți o experiență pe care v-o veți aminti toată viața!" Și mare dreptate a avut...

Fiona ne-a dat contactul unui ghid care organiza escapade pe Amazon. Următoarea noastră întrebare către ea a fost: „De ce este așa special acest ghid? Ce ne poate oferi în plus față de celelalte agenții de pe piață?" Răspunsul l-am aflat mai târziu... autenticitatea.

Gerson, „the jungle guide", s-a născut în Puerto Miguel, un sătuc de pescari de pe malul râului Ucayali, afluent al Amazonului. Întreaga lui viață și-a petrecut-o explorând flora și fauna din împrejurimi. Fiind mai ager și mai priceput decât consătenii lui, s-a hotărât să înceapă o mică afacere, împărtășind și cu alții din frumusețile locului. Drumul către satul lui natal nu este unul ușor și include un zbor cu avionul (Lima-Iquitos), un drum cu mașina de câteva ore (Iquitos-Nauta) și o plimbare cu barca (Nauta-Puerto Miguel).

Puerto Miguel nu poate fi descris ca un sat prosper. Puținii lui locuitori s-au adaptat condițiilor de viață de aici, singurele lor îndeletniciri fiind pescuitul și vânătoarea. Mai nou s-au obișnuit cu străinii însetați de aventura amazoniană și au grijă ca aceștia să se întoarcă teferi acasă după ce au avut parte din plin de provocări și senzații tari.

Turul în Amazon a fost bine organizat. Am fost preluați de la aeroport și cazați o noapte în Iquitos. A doua zi, după câteva ore bune cu barca, am ajuns la destinația finală. Lodge-ul construit de Gerson este basic, dar nici nu am avut nevoie de mai mult. Toți au avut grijă să ne asigure nivelul de adrenalină pentru care venisem, dar totodată să ne simțim în siguranță.

Când Gerson a auzit că vorbesc limba spaniolă, ni l-a recomandat pe Bala în calitate de ghid. Vorbea doar limba spaniolă, spre deosebire de ceilalți ghizi care știau și engleză.

Înainte să îl văd, îmi spuneam: „Ok, e un fluviu mare. Da, cel mai mare fluviu... Dar tot un fluviu rămâne. Ce poate să fie așa spectaculos la el?" Numai după ce îl explorezi îți dai seama că nici măcar nu ai cuvinte să exprimi uimirea nemărginită la vederea caimanilor cu ochii sticloși, a șerpilor uriași care se încolăcesc pe copacii ce dăinuie acolo de sute de ani, a zecilor de feluri de păsări colorate. Imaginați-vă doar că în anotimpul ploios, în unele porțiuni, poate atinge 40 km lățime, fiind supranumit „o mare curgătoare". Iar Amazonul este gazda pentru unul dintre cele mai complexe ecosisteme ale planetei, o treime din speciile de viețuitoare ale lumii trăind aici.

Unul dintre lucrurile fascinante făcute în Amazon a fost pescuitul de piranha, lucru relativ ușor. Distracția începea însă după ce captura ajungea în mâna noastră. Pentru că viu era periculos, trebuia omorât imediat, lovind cu putere de mai multe ori cu mânerul unei macete. Ca să ne arate cât de ascuțiți și periculoși sunt dinții unei piranha, Bala a apropiat peștele viu de o creangă de copac. Dintr-o singură mușcătură, creanga a fost tăiată în jumătate.

Cei mai simpatici mi s-au părut leneșii, cele mai încete mamifere de pe pământ. Ca noutate, am aflat că leneșii se comportă așa pentru că sunt de fapt beți. Ei consumă frunzele unui copac care conțin alcool. Leneșul de mai jos fusese „pescuit" de Bala, după ce căzuse din copac exact lângă barca noastră.

Apus pe Amazon. Într-o liniște deplină, cu barca în derivă, așteptam să vedem delfinii roz. O legendă amazoniană spune că ar exista unele ființe numite „encantados" care își schimbă forma. În timpul nopții acești delfini se transformă în niște tineri chipeși care seduc femeile, iar la răsărit se aruncă în apă, prefăcându-se din nou în delfini. Adevărul este însă altul. Culoarea roz este dată de rețeaua de vase de sânge care se află imediat sub pielea lor subțire.

Spunându-i lui Bala că am vrea să vedem mai mult din ceea ce oferă Amazonul, el a venit cu ideea să dormim o noapte la cort, în junglă. Firi aventuroase, nici nu am mai stat pe gânduri. Ne-am trezit la răsărit și am plecat în amonte cu o luntre foarte, foarte îngustă. Stăteam unul în spatele celuilalt. Bala în față, pe pisc. Urmam eu, iar în spatele meu, Vlad. Ne mai însoțea un tânăr, mai bine spus un copil, dar foarte priceput în a cârmui micul motor zgomotos cu ajutorul căruia ne deplasam. Și așa am mers ore în șir, minunându-ne încontinuu de frumusețile locului.

După-amiaza ne-am oprit să pescuim piranha, pe care i-am pus pe un grătar improvizat în junglă. Ziua a trecut rapid, fără incidente. După apusul soarelui lucrurile s-au schimbat... ne aventurasem adânc pe niște afluenți ai Amazonului, luciul de apă se îngustase foarte mult, încât Bala era nevoit să folosească maceta pentru a tăia crengile copacilor ce ne împiedicau să avansăm.

La scurt timp după apusul soarelui, peste Amazon s-a întins un întuneric înfricoșător. În momentul acela i-am spus lui Bala că noi am vrea să campăm, că s-a făcut târziu. Ne puteam opri doar în locurile special amenajate de vânători, unde pământul era mai înalt. În rest, totul era sub apă în jurul nostru. Din păcate, mai aveam ceva până să ajungem acolo. Îmi aduc și acum aminte foarte bine acest moment. Și încă mă trec fiorii...

Întuneric, doar o lanternă pe care Bala o ținea înspre mal în speranța de a găsi vreun animal. Ne spusese de când am plecat de la lodge că e hotărât să vâneze ceva. Poate un crocodil... sau un tapir... După lăsarea întunericului, motorul luntrei a fost oprit, lăsând cursul de apă să ne înapoieze către locul de dormit. Dintr-odată am simțit cum întreaga junglă se „aruncă" asupra noastră. Zgomote atât de necunoscute și indescifrabile... Când l-am văzut pe Bala că își încarcă pușca pe care toată ziua o ținuse la picioare, inima ne-a stat în loc. Atunci am realizat pentru prima dată cât de periculoasă era aventura noastră. Să mai spun că nu aveam vestă de salvare, iar eu nu știu să înot?! Bine, nici nu cred că m-ar fi ajutat dacă cumva ajungeam în apă, la câți pești și șerpi periculoși trăiesc în acele ape.

La gândul acela l-am întrebat pe Bala de ce le este cel mai frică în junglă. Răspunsul a venit direct și fără să ezite. Anaconda. Și, ca cireașa de pe tort, mi-a povestit cum fusese mâncat un pescar din satul lor de o anaconda cu ceva timp în urmă. Cică nici nu trebuie să fii în apă, anaconda având o elasticitate cât să te tragă din barcă. Inima cât un purice și viața trăită până atunci mi se derula prin fața ochilor. Același lucru îl mai simțisem o singură dată, când am prins o furtună pe un feribot din Filipine.

L-am luat pe Vlad de mână și mă rugam să ajungem cât mai repede la cort. Ajunși la locul de campare, credeam că am depășit orice pericol și că acum ne aflăm în siguranță. Un alt moment de panică a venit în clipa în care ne-a spus că el și colegul lui vor dormi în barcă, la ceva distanță de noi. Dar oboseala și-a spus cuvântul și am adormit imediat, cu zgomotele junglei în fundal.

Spre miezul nopții, zgomotele se auzeau din ce în ce mai tare. Speriați, ne-am trezit neștiind ce se întâmplă. Bala era la distanță de noi, semnal la telefon nu aveam și nici curaj să ieșim afară din cort. Eram pur și simplu prizonierii acelui loc. În plus, începeau să se vadă ochi prin cortul semitransparent. Aveam 2 opțiuni: ori ne atacau vizitatorii nepoftiți, ori se plictiseau și plecau. Din fericire a fost a doua variantă și am adormit din nou. Atât de fericiți am fost când l-am văzut pe Bala a doua zi dimineața. I-am povestit întâmplarea din noaptea precedentă, iar el, cu zâmbetul pe buze, ne-a spus că nu fuseseră decât niște maimuțe drăguțe în copacul de deasupra noastră.

Încrezători că aventura din junglă s-a terminat, am plecat spre lodge. Încă mai aveam câteva ore bune de mers cu barca până să ajungem acolo. Pe drum am vorbit cu Bala despre temerile noastre din seara precedentă, întrebându-ne cum am fi supraviețuit dacă ne-ar fi lăsat acolo. Atunci Bala ne-a spus că trebuie să facem și o lecție gen „survival", ca o ultimă experiență trăită în Amazon.

Privind acum înapoi, am realizat cât de primejdioase sunt apele Amazonului. Dar a meritat din plin și aș mai face-o încă o dată. Lucrurile descoperite aici puțini oameni au avut ocazia să le vadă, iar după această călătorie m-am simțit mai puternică și capabilă să depășesc momente de panică. Pentru a suporta durităților Amazonului, trebuie să te încarci cu hotărâre și cu spirit de aventură. Chiar și în zilele noastre, în epoca tehnologiei și a modernizării, Amazonul a rămas un loc în care autenticul este la el acasă.